Tu nu vezi ca vine Ziua Indrăgostiţilor? Se ţin de mână în staţia de autobuz, în pauza de ţigară la serviciu sau timid pe după o ceaşcă de ceai în localurile din centru. Vitrinele magazinelor sunt tapetate ostentativ cu inimi roşii. Oriunde întorci privirea, “Te iubesc!” stă scris cu litere de-o şcheoapă. A! Nu eşti adeptul dulcegăriilor? Viaţa Clujeanului îţi oferă alternativa:

O noapte la Fabrica de Armament din Orăştie

Un complex hotelier şi de relaxare de patru stele, Arsenal Park, este construit pe locul fostei Fabrici de Armanet din Orăştie. Turiştii au de ales: pot să doarmă pe afetul unui tun, în TAB sau chiar sub pământ, în tuneluri preluate de la armată şi transformate în camere luxoase de hotel. O astfel de distracţie porneşte de la 40 de euro pe noapte. În doi, trei ani, complexul va beneficia şi de un teren de golf ori partied de bungee-jumping cu aruncari în gol de pe turnul de apă.

Spune “DA” la -5 grade Celsius

De la sfârşitul lunii ianuarie, Biserica de Gheaţă de la Bâlea Lac stă la dispoziţia cuplurilor care doresc să-şi reânoiască jurămintele. Biserica este construită dupa modelul unei vechi biserici din satul Malancrav şi are un mic altar, bănci şi icoane în basorelief, sculptate în gheaţă.

Îndrăgostiţii fără planuri de nuntă au la dispoziţie 10 camere de cazare la singurul hotel de gheaţă din România. O noapte de cazare costă 99 de lei. Pentru cei care vor doar să viziteze clădirea de gheaţă şi sa ia o gustare, restaurantul hotelului este deschis între orele 17:00 şi 20:00.

Plimbări călare în Apuseni

Traseele călare prin Apuseni variază între o zi şi o săptămână şi includ, ture speologice, căţărări pe munte, zboruri cu parapanta şi vizite la ateliere meşterilor populari din zona Clujului.  Traseele turistice, cazarea şi masa ajung până la 75 de euro pe zi.

Zbor la Roma cu 34 de euro

Conform companiei aeriene, Wizz Air, tariful este valabil în limita locurilor disponibile. Zborul este direct, dus-întors, iar perioada de călătorie este 11-17 martie 2010. Cei de la Tarom s-au gândit şi ei la îndrăgostiţi şi au lasnat oferta „Love Cost”: 199 de euro pentru două persoane care călătoresc împreună, dus-întors, pe cele 25 de rute europene operate direct de companie. Cuplurile pot alege Amsterdam, Atena, Barcelona, Bruxelles, Paris sau Viena. Turiştii pot sta între două zile şi două săptămâni, cu plecarea în intervalul 10 februarie- 10 martie 2010. Biletele pot fi cumpărate în perioada 1-24 februarie.

Cursuri de paraşutism şi parapantă la Dezmir

Pentru cuplurile cu sânge rece, Ziua Îndrăgostiţilor poate însemna un salt în gol dintr-o aeronavă ori să imite zborul păsărilor. Pentru a te putea înscrie la cursuri e nevoie de un certificat medical de specialitate eliberat de Aeroclubul din Băneasa. La aerocluburile de stat, până la 22 de ani, cursurile şi salturile sunt gratuite. Pentru ceilalti, cursul teoretic costa 50 euro, iar saltul, 17 euro, fiind nevoie de minim trei salturi. Saltul se face de la 1.200 de metri altitudine.

Cursuri de bătaie, dans şi gătit

Astfel de cursuri sunt o investiţie comodă, transformată în timp într-un hobby. Zece stiluri de dans: vals, tango, rumba, step, etc. la Sala Crystal TopDance (Berăriei, nr 6, etaj 4) costă 160 de lei adică, 16 lecţii.

Tehnică de apărare prin dans: cursurile de capoeira desfăşurate la baza sportivă Record, costă 100 de lei pe lună. Antrenamentele se ţin de trei ori pe săptămână.

Cu 500 de lei, în patru luni, soţia/prietena/soţul va ajunge expert la învârtitul în cratiţă. Atenţie: se găteşte zilnic, câte opt ore, pe strada Izlazului, nr 6, apt 1.

Operaţii estetice

Operaţia estetică  oferită partenerei, cadou de Ziua Îndrăgostiţilor, devine o modă printre cuplurile de azi. Mai puţine riduri, buze mai groase şi nu în ultimul rând sâni mai mari, reprezintă dorinţa femeilor dintotdeauna. Pentru început, cadoul poate consta într-un machiaj semipermanet. Preţurile oscilează între 300 şi 500 de euro. Totusi, există un impediment: operaţia estetică e un cadou care nu mai prea poate fi returnat.

Ce au în comun câţiva medici, un om de afaceri şi un cameraman? Aparent, nu prea multe. Ei bine, şase clujeni: Adrian Munteanu, Arnold Kadar, Petre Zamfiroiu, Nicolae Giurgiu, Ovidiu Pop şi Romeo Pop s-au aventurat la sfârşitul anului 2009 pe acoperişul lumii.

Expediţia de trekking alpin şi documentare “Himalaya 2009” a luat startul pe data de  28 octombrie 2009, iar timp de cinci săptămâni, alpiniştii clujeni au străbătut la pas vârfuri înzăpezite cum este Thapa de 6012 metri sau au admirat îndeaproape celebrii giganţi Dhaulagiri (“Muntle Alb”- de 8167 metri) şi Annapurna (“Zeiţa Recoltelor” – de 8091 metri, primul vârf optmiar urcat de oameni ).

La un pas de pericol

Zona Dhaulagiri-Annapurna este renumită pentru numărul mare de alpinişti ce îşi pierd viaţa anual în avalanşe sau pe potecile abrupte. Nici temperaturile foarte scăzute ori ninsoarea nu sunt tocmai cei mai buni prieteni ai aventurierilor.

“Traseul este periculos. Fără ghid şi şerpaş, potecile se pierd în faţa ochilor. Gheţarii bubuie sub picioare, iar avalanşele vâjâie pe la urechi. Nopţile sunt foarte lungi fapt pentru care trebuie să stai până la 16 ore, în cort, la minus 20 de grade. Cu trei zile înainte de ascensiunea noastră o persoană şi-a pierdut viaţa pe traseul montan. Zona nu este una tocmai turistică, dar peisajul merită efortul”, mărturiseşte Adrian Munteanu.

Nepalul prin obiectivul camerei foto

Expediţia clujenilor a avut însă şi un alt scop: să descopere prin lentila aparatului foto şi prin  cea a camerei de filmat un alt continent, un alt popor, o altă religie, o altă abordare a gastronomiei sau încă un seamăn cu zâmbet cald. Zeci de ore de filmare şi sute de fotografii le-au adus acasă, celor dragi, iar în curând vor organiza o expoziţie pentru toţi clujenii.

“Şi acum mă bulversează imaginile. Fotografiile mele sunt sentimente. Nepalul e fantastic: oameni calzi şi toleranţi care te trag de mânecă să le intri în casă. Sunt săraci, dar dornici să afle lucruri noi despre alte popoare. Timp de şase luni am pregătit această expediţie cu gândul de a-i incita şi pe români să iasă în lume, să călătorească şi să cunoască alte civilizaţii”, explică Muntenanu.

Alpiniştii recunosc că  s-au îndrăgostit de bucătăria asiatică. Orezul cu bambus şi sos picant s-a integrat foarte bine şi în meniul familiei de acasă. De asemenea, cu ochii râzând, băieţii recunosc că femeile nepleze sunt printre cele mai frumoase femei din lume.

Fascinaţi de lumea pe care au descoperit-o la mii de kilometrii de meleagurile natale, clujenii recunosc că nu ar putea-o lua de la capăt în Nepal. Însă, bucuroşi s-ar întoarce să-i viziteze pe oamenii calzi şi prietenoşi, cât şi templele hinduse şi budiste ori de câte ori s-ar ivi vreo ocazie.

“Forfota în oraş e infernală. Claxoane, motociclete cu câte patru oameni la bord ce trec în viteză la câţiva centimetri de urechea ta, copii, călugări ce se roagă neîncetat în temple şi culori vii la tot pasul. În ciuda decorului nimeni nu se ceartă, nu e mohorât. Am asistat şi la o ceremonie de înmormântare hindusă. Ei îşi ard morţii. Pe cât de neînţelese sunt ritualurile lor pentru noi, pe atât sunt de fascinante”, povesteşte Adrinan.

Singurul regret al clujenilor la întoarcere este că acasă, oamenii sunt preocupaţi de bani şi de grijile zilnice încât uită să se bucure de micile plăceri ale vieţii: să-şi zâmbească. Pentru că toţi cei şase sunt familişti, iar plăcerea pentru munte le pulsează demult în vene, clujenii nu uită să-şi împărtăşească pasiunea şi cu familia. Vara, câte o săptămână pe lună e rândul soţiilor şi a celor mici să îşi ia rucsacele în spate pentru o drumeţie prin munţii României.

O viaţă de alpinist

Adrian Munteanu şi Arnold Kadar sunt alpinşti cu mulă experienţă, ce au la activ şi numeroase ascensiuni pe munţi mari de pe diverse continente, incluzând cele mai înalte vârfuri ale Europei (Elbrus), Africii (Kilimanjaro), Americii de Sud (Aconcagua) şi Americii de Nord (Mount McKinley/Denali). În 2004, echipa formată din Arnold Kadar şi Adrian Munteanu a ajuns pentru prima dată în Nepal, în parcurile naţionale Makalu-Barun şi Everest-Sagarmatha. Douăzeci şi opt de zile de marş şi urcat au strâns 1500 de fotografii şi diapozitive ce înfăţişează civilizaţia nepaleză, cu religia şi cultura budista, cu popoarele montane şi cu monumente fascinante cum sunt mănăstirile din Kathmandu şi Tengboche.

Muzica a ajuns să fie identificată astăzi cu sunetul sintetizatorului şi al platanelor, cu zbârnâitul chitării electrice sau cu “poezia” întreruptă la intervale regulate de timp de câte un “yo!”, acompaniat în surdină de un ritm format din trei note. Cinci tineri veniţi din toate colţurile lumii sunt hotărâţi să nu lase muzica tradiţională să moară, iar sub numele de Caspian Hat Dance culeg zilnic folclor, pe care îl redau apoi într-o manieră unică.

Înarmaţi cu o tamburină, o vioară, un acordeon, o mandolină, un contrabas şi instrumente de origine africană, Iuri, Pablo, Allan, Valentin şi Joseph reuşesc la fiecare concert să-i ridice în picioare pe cei veniţi să îi asculte. Corpurile tuturor se mişcă frenetic pe ritmuri tradiţionale ţigăneşti, klezmer, pizzica şi de nuntă. Aproape fiecare reprezentaţie se termină cu ropote de aplauze şi cu o nouă invitaţie la microfon. Muzica lor a ajuns şi în România, mai precis la Cluj.

Start de la Amsterdam

Juri the Goblin King (Iuri), Lady Di (Pablo), Vano (Valentin), Mister Fish (Allan) şi The One With the Socks (Joseph) s-au cunoscut în urmă cu trei ani, la Amsterdam şi de atunci colindă lumea în lung şi lat. “Ne-am cunoscut accidental într-o seară în Amsterdam. Noi suntem originari din Germania, Olanda, Suedia, Mexic. Nici nu ştiu cum ne-am găsit, dar avem un lucru în comun: muzica. Eu l-am cunoscut pe Allan într-un bar unde cântam punk. El o plăcea pe prietena mea. Apoi, Allan l-a cunoscut pe Iuri chiar în apartamentul lui. A început să stea de vorbă cu el pretinzând că se cunosc. Am plecat împreună în singurul local din Amsterdam care mai servea cafea după trei noaptea şi am dat peste Pablo. Acolo am pus ţara la cale, ne-am luat fiecare instrumentele şi am plecat în parc să facem primele repetiţii. Printre fruze, pe aleea unde noi cântam, l-am descoperit pe Joseph, care s-a arătat doritor să ni se alăture. Aşa am ajuns ce suntem azi”, spune Valentin.

De-a lungul timpului, au mai beneficiat şi de ajutorul a altor oameni ce le împărtăşesc visul. San Juan the Spaniard şi Die Wild Silvi sunt doi dintre aceştia.

Numele din vis

Numele trupei nu este tocmai unul obişnuit, dar băieţii nu au petrecut zile întregi cu gândul la o denumire care să îi reprezinte. Caspian Hat Dance este o sintagmă pe care Pablo a reţinut-o dintr-un vis. Cântările formaţiei sunt un melanj de limbi: olandeză, germană, engleză, italiană, română, maghiară, romani, spaniolă sau unele chiar inventate de ei. De asemenea, ritmul alert şi colorat  i-a făcut să nu mai aibă niciun dubiu asupra titulaturii.

Cei cinci tineri şi-au lăsat în urmă locul de baştină şi familiile pentru a nu permite muzicii tradiţionale să moară. Celor dragi le rezervă vacanţele. Ei au bătut la pas lumea şi au cules folclor suedez, german, sud american, ţigănesc, evreiesc pe care l-au transpus apoi  în melodii, creaţie proprie. “Fiecare dintre noi îşi aduce muzica. Călătorim şi interacţionăm cu diferite popoare de unde preluăm influenţe noi. Aşa am ajuns şi în România. Eu şi Allan am venit la Cluj la începutul lunii septembrie şi am cântat prin baruri: Insomnia, Klauzen. Am văzut că lumea e interesată şi am început să întrebăm şi să ascultăm şi folclor românesc. De la Cluj am plecat prin Maramureş şi apoi în sud. Am dat aici peste oameni care ne-au ajutat foarte mult. Am fost invitaţi sâ cântăm şi la câteva posturi locale de radio”, explică Pablo.

Au cântat pentru oi

Caspian Hat Dance au avut sute de concerte. Pe cei cinci tineri îi găseşti îi piaţă în Veneţia, în Parc în Amsterdam, în pub-uri în Cluj, dar şi la festivalul de la Sziget din Ungaria sau cel de Stream Music. “De cele mai multe ori, cântăm neinvitaţi. Am cântat pentru nişte oi şi într-un azil în Berlin sau pentru imigranţii ilegali. Cel mai neobişnuit show al nostru a fost în cortul unui circ în Amsterdam, unde am cântat în aer, agăţaţi de nişte frânghii, la câţiva metri de la sol”, spune Iuri.

Despre români, băieţii spun că sunt foarte deschişi şi primesc uşor tipul lor de muzică. Totuşi, ei nu înţeleg de ce oamenii unui popor, cu un trecut muzical în care se regăsesc din abundenţă elementele pe care ei le trâmbiţează, nu sunt obişnuiţi cu asemenea gen, de ce artiştii autohtoni nu îl folosesc în creaţiile lor.

“E ciudat să vezi că românii se apucă de dansat şi încep să se simtă cu adevărat bine abia spre finele spectacolului. Muzica noastră îşi are rădăcinile şi în folclorul local. Aici mulţi ne zic ţigani. E adevărat că folosim şi elemente romani, dar nu numai. Cred că de aceea tindem să cântăm mai mult în Ungaria. Oamenii de acolo au bine conservată tradiţia”, crede el.

Anca Mureşan- Clujeanul

Când cauți un lucru sau o informație, ultimul loc unde răscolești e lângă tine. Săptămâna trecută am dat sfoară în țară pentru a-l găsi pe artistul român care interpretează la țambal, într-un clip postat pe youtube, celebra piesă a lui Metallica ”Nothing Else Matters”.

O primă informație primită îmi spunea că îl cheamă Radu Șeu. Pe Radu Șeu îl țineam minte însă mai tânăr și cu plete, din niște înregistrări mai vechi pentru diferite televiziuni. Noroc cu un prieten care mi-a semnalat că pe Radu Șeu l-am promovat în urmă cu un an și jumătate în ”Clujeanul” . Atunci fusese invitat la inaugurarea librăriei de carte și vin ”Origine”. Concertul l-am ratat pentru că s-a suprapus cu deschiderea Festivalului Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF).

Am căutat articolul și nu mai este niciun dubiu — despre Radu Șeu e vorba. E drept, între timp și-a pierdut pletele și a intrat la categoria ”grizonați”.

Iată și câteva fragmente din articolul realizat în urmă cu un an și jumătate de colega mea Anca Mureșan.

***

”Radu Șeu a învăţat să cânte la ţambal în cinci ore şi, de atunci, nu s-a mai despărţit de acest instrument. Radu Şeu foloseşte un ţambal electro-acustic, unic în lume, pentru a cânta într-un stil nemauzit până acum.

“Cred în muzică şi în oameni. La ţambal am ajuns întâmplător: m-am întors într-o zi acasă, la Bistriţa, şi aveam un chef nebun să cânt la pian. Am mers la Casa Armatei şi acolo pe scenă în loc de pian am găsit un ţambal. Curios, am mers spre el şi am cântat timp de cinci ore, până ce am învăţat toată grafura lui complicată. De atunci nu m-am mai despărţit de el”, a povestestit Radu Şeu.

Primul contact cu muzica l-a avut însă la cinci ani, atunci când părinţii i-au cumpărat un acordeon, iar la zece ani a început să cânte la pian. Mama lui, Viorica Şeu, a fost cea care l-a sprijinit mereu. “Mama s-a impus în faţa tatei. A pus verigheta pe masă pentru pasiunea mea”, se mândreşte artistul. A urmat Şcoala de Muzică din Cluj şi apoi Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, secţia percuţie.

El regretă însă că academiile de muzică din România nu pun accent şi pe reinventarea tradiţiilor. “La noi nimeni nu se gândeşte să folosească într-un mod ingenios instrumentele tradiţionale. Studenţii trebuie să fie învăţaţi să se promoveze şi să îşi vândă marfa, dar trebuie împinşi şi spre original,că piaţa e plină de violonişti şi de pianişti”, crede Radu Şeu.

Cel mai mare vis al artistului este să poată cânta la ţambal în faţa unui stadion plin cu 10.000 de oameni. El spune că ţambalul electro-acustic are o rezonanţă perfectă, indiferent de sistemul de sonorizare şi spaţiul de concert, iar un public numeros nu ar avea probleme în a simţi vibraţiile unice ale acestui instrument.”

Strict anecdotic, Radu Șeu este cel care l-a descoperit și lansat pe Mihai Trăistariu, compunându-i și piesa cu care acesta s-a lansat la Mamaia. “Maestrului Radu Şeu îi datorez totul: viaţa, cariera, totul! El m-a găsit şi m-a lansat, iar fără el poate nici nu s-ar fi auzit de mine”, a recunoscut Trăistariu.

***

Varianta la ”Nothing Else Matters” o puteți urmări aici. Dar puteți asculta și alte interpretări ale lui Radu Șeu. Și apoi întrebați-vă de ce la TV și la radio se promovează ce se promovează. Că eu refuz să mă întreb, că sigur mă enervez.

preluare mihaigotiu.ro

Spitalul Universitar din Aachen, Germania este cel mai mare spital din Europa, găzduit într-o clădire singulară. Construit între anii 1972- 1985, spitalul arată mai degrabă ca o rafinărie, datorită uriaşului sistem de ventilaţie ataşat pe pereţii exteriori ai clădirii. Spitalul conţine mai multe clinici de specialitate, inclusiv medicina dentară, institute teoretice şi clinice, centre de cercetare, săli de lectură, facultăţi de medicină, precum şi toate facilităţile necesare unui spital: o spălătorie şi sterilizare centrală. În prezent, sub un singur acoperiş lucrează 59 de profesori, 824 de medici specialişti şi 4347 de angajaţi în 33 de departamente clinice. Spitalul are 30 de blocuri operatorii, împreună cu o cameră separată pentru până la 10 pacienţi care ies de anestezie şi 1.510 paturi. Tot în cadrul Spitalul Universitar din Aachen studiază 2.700 de studenţi la medicină generală şi stomatologie. Sălile curs sunt dotate cu tehnologie modernă mass-media, spre exemplu transmisii directe din sala de operaţie, la sala de curs.

“Este vorba despre un proiect imens, iar pentru a putea realiza un astfel de spital avem nevoie de mult sprijin din partea autorităţilor locale, dar şi de sponsori pe măsură. Locaţia unei astfel de clădiri trebuie bine gândită. Avem nevoie de un spaţiu curat, o zonă verde, în apropierea unei străzi principale a oraşului. Un contraexemplu în acest sens este Spitalul Regional de Urgenţă de la capătul Mănăşturului. E un proiect ratat”

Adrian Borda, arhitect

***

“Un astfel de spital trebuie să fie un lucru susţinut de toţi. Este un obiectiv în folosul comunităţii, un lucru de bun augur pentru copii noştri. Spitalele trebuie să ţină de domeniul modernului, iar o clinică adevărată înseamnă locul de diagnostic, tratament şi recuperare la un loc. Nu cred că trebuie să ne cantonăm pe nişte spaţii care nu mai au nicio şansă de dezvoltare”

Constantin Ciuce, rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) „Iuliu Haţieganu”.

***

“În toată lumea civilizată există măcar un spital dotat cu toate resursele pentru tratarea bolnavului. Odată ajuns la spital, pacientul nu se mai mişcă din clădire. La noi, e mutat din clădire în clădire, pentru diverse analize şi investigaţii. E nevoie de un astfel de spital pentru ca oamenii să nu mai moară pe drum. Apoi, crearea unor universităţi în zona aceasta reprezintă o mană cerească.”

Victor Pop, medic primar pe specialitatea Genetică medicală.

***

Citește ce spune primarul Clujului, Sorin Apostu, despre acest proiect, precum și alți medici și arhitecți în Viața Clujeanului din această săptămână, într-un material realizat de Angela Ardelean.

preluat de pe mihaigotiu.ro

2,5 lei halba de bere

Din iulie 2009, cu încă vreo zece Don Quijote, luptăm cu morile de vânt. Facem presă independentă cică! Voluntariat taică. De la săptămânal scris şi ghid TV, am ajuns la magazin bilunar cu suplimente de turism şi pentru copii. Viaţa Clujeanului îi zice la toată treaba asta.

Păcat că momentan suntem p’aci: “Where I go, I just don’t know!”

P.S. În cele ce urmează, iaca cam ce am crezut eu interesant pentru clujeni!